Biblioteca Orăşenească Tismana

           

 

De obicei bibliotecile pornesc istoricul lor după cum găsesc vreun document referitor la ele. Dar se ştie cert ca, pe lângă mânăstiri si chiar pe lângă bisericile vechi, funcţionau si biblioteci.

Ori acest lucru trebuie amintit, pentru ca egumenii si preoţii de atunci au făcut mari eforturi pentru ca mânăstirile şi bisericile sa aibă un fond de carte minim necesar.

Cu părere de rău constatam ca multe biblioteci îşi încep monografia prin grija comuniştilor de a-si impune doctrina sau, mai rău, prin grija lor de a „culturaliza” masele. Câtă culturalizare făceau ele când bibliotecile comuniste erau pline de operele lui Lenin şi Stalin iar tot ce se inventase în lume erau creaţiile inovatorilor sovietici, numai noi ştim, care am trăit vremurile! Ori biblioteci exista de când exista scrieri si, mai mult, se multiplică enorm la apariţia tiparului.

Dar bibliotecile publice de la oraşe si mai ales cele de la sate au cunoscut un puternic recul odată cu explozia mijloacelor de informare în masă. Reculul se datorează şi faptului că mijloacele tehnice au permis înmulţirea tipografiilor şi editurilor iar preţul cărţilor scăzând, majoritatea împătimiţilor de lectură şi-au încropit propria bibliotecă personală. Aceasta a permis autorităţilor locale să-şi justifice nealocarea de la bugetul local a fondurilor necesare pentru primenirea continuă a fondului de carte.

Reţeaua Internet şi reţeaua televiziunilor prin cablu au mai dat şi ele o lovitură bibliotecilor publice.

Cu toate acestea,  pentru omul de cultură biblioteca, prin cartea ei tipărită, rămâne cel mai eficient mijloc de informare şi documentare. Conştienţi de acest lucru, elita culturală românească, ea însăşi creatoare de cultură, îşi multiplică eforturile în direcţia revigorării bibliotecii clasice. Dacă biblioteca noastră clasică va mai face şi pasul de a se plia pe cuceririle tehnice, pe lângă volumele tipărite punând la dispoziţia cititorilor CD-uri şi DVD-uri cu întreaga operă a clasicilor noştri sau cu diverse enciclopedii, într-o sală specială de documentare – informare, atunci biblioteca va renaşte din propria cenuşă înzecit.

Este primul pas pe care-l vom face la Tismana, transferând biblioteca din sala improprie de acum, in noul local al Casei de Cultură „George Coşbuc”  recent renovat împreună cu centrul civic al Tismanei. 

Biblioteca Publică din centrul oraşului are în evidenţă circa 10.500 volume de carte iar Biblioteca şcolară se apropie şi ea de 10.000 de volume, amândouă fiind frecventate de circa  1700 cititori anual. In afara lor îşi mai desfăşoară activitatea şi alte biblioteci şcolare în satele  Pocruia, Topeşti, Sohodol şi Celei  cu un număr total de 27.446 volume.

            Bibliotecile şcolare sunt unele din dintre cele mai vechi biblioteci de la Tismana. Fie că amintim de şcolile organizate pe lângă mănăstirea Tismana, fie de şcolile particulare de mai târziu sau în fine, de şcoala publică.

În actele oficiale, Şcoala Tismana este atestată prin Raportul subocârmuirii plaiului Vâlcanului, trimis ocârmuirii jud. Gorj la 30 decembrie 1835. În anul 1842, găsim Tismana ca plasă, în Plasa Tismenii  figurând 20 de şcoli cu un număr de 168 elevi.

Este însă destul de probabil că învăţământul public s-a organizat la Tismana odată cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1831 a Regulamentului  Organic în Ţara Românească. Atunci s-a pus temelia învăţământului public deşi chiar şi în 1838, Departamentul Dinlăuntru încă mai cerea Eforiei Şcoalelor să înfiinţeze „prin toate satele şcoli” şi să aplice prevederile Regulamentului Organic.

            Presupunerea că la Tismana învăţământul public s-a organizat chiar la data intrării în vigoare, în 1831, a Regulamentului Organic, se bazează pe faptul că instruirea şcolară la Tismana a fost una dintre cele mai vechi preocupări încă de pe vremea primilor domnitori ai Tării Româneşti, domnitorii din neamul Basarabilor. În consecinţă, la Tismana trebuie să fi existat o continuitate în privinţa instruirii şcolare iar unele indicii de prin vechile arhive ale şcolilor ne întăresc această presupunere.

            Existau la Tismana, înainte de organizarea învăţământului public, numeroase şcoli particulare. Printre actele vechi ale şcolilor de azi găsim acte de donaţie de carte provenită din bibliotecile particulare ale preotilor care de regulă se ocupau şi cu educaţia şi instruirea copiilor în şcoli particulare.

            În 1848, în Plasa Tismana, fiinţau 31 de şcoli pentru 51 de sate, cu un număr de 587 de elevi, iar preoţii parohi au renunţat la şcolile lor particulare, precum şi la bibliotecile personale ale căror volume erau donate şcolilor publice.

            Cea mai înzestrată dintre bibliotecile şcolare de astăzi este cea de la Tismana, funcţionând ca un centru de documentare înzestrat cu calculator şi videoproiector. Are o sală pentru miniconferinţe, mese rotunde şi recenzii de cărţi. Pe lângă împrospătarea fondului de carte făcută prin Inspectoratul Şcolar, biblioteca a mai primit şi donaţii. Intre acestea mentionăm: de carte franceză de la Asociaţia „La Gerbe” Franţa,  Guy Schonckert – Luxembourg, Dulce Rodrigues – Portugalia scriitoare cu numeroase publicaţii pentru copii.

           

O bibliotecă bogată a avut întreprinderea CFF Tismana încă din 1942, de la înfiinţare.

            Biblioteca „Arta Casnică” avea şi ea în anii 1960 circa 5000 de volume.

            Astăzi CFF Tismana nu mai există iar biblioteca de la Arta Casnică, după evenimentele din 89 când şi-a închis numeroase secţii de lucru, s-a constatat că s-a … „evaporat”!

            Dar înaintea tuturor acestor biblioteci, cea mai veche şi preţioasă a fost biblioteca Sfintei Mânăstiri Tismana ale cărei baze le-a pus însuşi Cuviosul Nicodim de la Tismana. În anul 1405 el scrie, în limba slavonă, primul tetraevangheliar din Ţara Românească. Apoi formează o clasă specială de copişti pentru a îmbogăţi zestrea de carte a mânăstirii, Sfânta Mănăstire Tismana fiind printre primele centre ale evului mediu care au pus bazele limbii române scrise.

Basarabii avuseseră grijă ca pe teritoriul ţării lor să existe cât mai multe centre de instruire, unde să se înveţe scrisul slovelor.  Centrul care funcţiona pe lângă Mănăstirea Tismana era singurul centru din zona Olteniei in primele secole de după întemeierea Ţării Româneşti. El era menit să satisfacă nevoile ţării, „cunoscători de carte” fiind pe atunci foarte puţini.

Deşi mănăstirea folosea la început limba slavă, actele erau atât de multe (pe lângă mănăstire funcţiona şi o instituţie a „pricinilor”, judecătoria de pace de mai târziu) încât egumenii puneau grămăticii mănăstirii să facă centre în care copiii să înveţe scrierea slovelor. Din aceştia se recrutau „copiştii” de manuscrise şi chiar cărţi, chiar dacă ei nu cunoşteau limba slavonă. Încă de atunci, trebuinţa statului în materie de „copişti” era enormă „daraverile dintre locuitori” fiind destul de numeroase.

Dar odată cu dezvoltarea şcolilor pe lângă mănăstiri şi biserici, scrierea slovelor devine din ce în ce mai mult o practică folosită de ucenici ce îşi rosteau gândurile în grai românesc. Tocmai de aceea, începând chiar din secolul al XIV-lea, ia naştere un puternic curent românesc care merge o vreme în paralel cu elementul slav dar care devine precumpănitor în secolul al XVII-lea, când toate actele foloseau limba română, singura relicvă din limba slavă rămânând slovele.

            Şcolile de pe lângă Mănăstirea Tismana au luat în secolul al XVII-lea un mare avânt odată cu dezvoltarea oraşelor, a comerţului,  apărând astfel necesitatea construirii de biserici pe lângă care să funcţioneze o şcoală. De exemplu, înfiinţarea şcolilor era atât de mare, încât locuitorii satelor cereau egumenilor mănăstirii scutiri de dăjdii pentru preotul satului, care era şi învăţător, acceptând, în schimb, diverse munci în folosul mănăstirii şi al bisericii.

Elementul românesc devenise copleşitor şi dacă se simţea nevoia scoaterii influenţelor bisericii sârbeşti aduse de Nicodim, ctitorul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, se mai simţea acum nevoia şi de stoparea, apoi de eliminarea definitivă, a elementelor slavone, greceşti şi chiar turceşti.

Nicodim Runcanu  (egumen al mănăstirii între 1713.06.29 - 1720.10.28, originar din Runcu Gorjului) şi Nicodim Curpeneanu (egumen între 1726.12.09 - 1731.01.01) au fost primii egumeni ai Mănăstirii Tismana, adevăraţi patrioţi, care au iniţiat o mişcare de reabilitare a vechii tradiţii religioase a poporului român, construind în satul Tismana biserica „Bunei Vestiri” iar pe dealul Cioclovina, biserica Schitului Cioclovina de jos, cu hramul Sfinţii Voievozi. Pe lângă atribuţia esenţială religioasă, bisericile aveau şi rolul foarte important de şcoli ale vremii, preoţii fiind dascălii satelor.

În fruntea acestei mişcări de încurajare a elementului autohton se situează mai apoi, egumenul Dionisie LUPU, care chiar în primul an în care i s-a încredinţat conducerea Mânăstirii Tismana, 1807, ajută la construcţia bisericii din satul Pocruia împreună cu un alt mare patriot, Tudor Vladimirescu pe atunci numit Theodor „vel sluger”.

            Dionisie Lupu însă, remarcat prin mişcarea sa de punere în valoare a tradiţiilor religioase specific româneşti, „se făcu mitropolit peste Ţara Românească” aşa că lăsă, în anul 1819 pe Neofit succesorul lui să termine biserici şi în satele din apropiere, acolo unde încă nu erau. Acesta sfinţi în anul 1825 biserica şi şcoala de la Ungureni.

            La Tismana este probabil însă că aceia care „buchiseau slovele” la mănăstire, să-şi fi înfiinţat chiar prima „şcoală de chilie”, cum o numea Iorga, pe lângă biserica Buna Vestire încă de la începutul secolului al XVIII-lea. La fel la Gornoviţa şi Pocruia, unde se presupune că existau „şcoli de chilii” încă din anii 1715-1720, având în vedere că în pisania bisericii de la Gornoviţa din anul 1764 se specifică întremarea „alteia mai vechi”.

            În toate cazurile, însă, bisericile, ca şi şcolile, de altfel, erau sub jurisdicţia Mănăstirii Tismana. Peste un secol, situaţia şcolilor din satele din jur  trebuie să fi fost la fel ca aceea a satului Pocruia unde înv. Sandu Ciolacu menţionează în monografia sa: „Între anii 1807-1819 satul Pocruia era arondat mănăstirii Tismana. La cererea locuitorilor din Pocruia către Dionisie Lupu mitropolit al ţării Româneşti, s-a obţinut scutirea de dăjdii pentru Ioţca pe care-l luaseră locuitorii satului pentru a învăţa copiii carte. El a obligat însă pe locuitori să zidească chilii la poarta bisericii pentru locuinţa dascălului şi sala unde să înveţe copiii carte. Într-o evanghelie tipărită în anul 1822 sunt făcute diferite însemnări de Ioţca Dascălul printre care şi despre rebeliunea lui Tudor care a intrat cu arnăuţii la mănăstirea Tismana.”

 

            Având o bogată tradiţie locală spre învăţătură şi lectură, de-a lungul secolelor preoţii şi dascălii Tismanei au păstrat şi au înzestrat mereu bibliotecile Tismanei. Ne revine bucuria duhovniceasca de a duce mai departe aceste tradiţii legate de Tismana, care se împletesc in mod admirabil cu Istoria României.

Este o datorie sfântă pornită de la Cuviosul Nicodim, ctitorul mănăstirii şi a „bibliotecilor de chilii”,  spunem noi, parafrazând pe istoricul Iorga. O datorie pe care trebuie să o avem în sufletul nostru transmiţând-o cu insistenţă generaţiilor viitoare. 

 

 

            În luna iulie 2007, biblioteca publică a primit o donaţie de carte de la A.R.P. – Asociaţia Română pentru Patrimoniu al cărei preşedinte este dr. Artur Silvestri.

 

 

Sunteţi un pasionat de lectură?

 

Vă invităm să consultaţi

lista  volumelor donate

bibliotecii publice de dr. Artur Silvestri

 

Biblioteca vă aşteaptă ca vi le împrumute!

           

 

Linkuri legate de bibliotecă:

Biblioteca

Standul cu noutăţi

Act de donaţie

Lista donaţiei A.R.P.

Dr. Artur Silvestri

Tetraevangheliarul – 602 ani

Au mai donat cărţi:

Constanţa Popescu – Bucureşti

Fiii satului:

Mihail Aristotel Ungureanu

Serafim Duicu

 

 

 

Scrieţi aici: biblioteca@tismana.ro